demisia de onoare - Inceput de an scolar

Inceput de an scolar

Să fie clar de la bun început. Aceast articol nu e despre PNL, PSD, PMP, USR sau despre oricare alt acronim politic.

Nu e despre persoana X sau despre persoana Y. Nu e despre adevăr, dreptate, corectitudine – concepte bizare şi vagi, niciodată tranşate clar, cu atâtea versiuni subiective, toate perfect îndreptăţite să existe.

Acest articol este strict despre ce cred eu.

Despre nemulţumirile mele.

Despre frustrări, dacă vreţi.

Nimic nu mi se pare mai enervant decât să te simţi prizonier în capcana unei lumi nebune în care domneşte haosul.

Prin iunie-iulie, promitea Ministrul Învăţământului că SE VA GÂNDI toată vara şi va găsi soluţia optimă pentru începerea şcolii.

Promitea internet şi tablete. Promitea cursuri pentru profesori, să se adapteze la Brand New World-ul educaţiei digitale.

Promitea marea cu sarea, numai să fie bine ca să nu fie rău, vorba înţeleptului Hagi, binecuvântat fie-i numele.

La început de septembrie, încă nu se stabilise nimic concret. Nimic unitar, la nivel naţional.

N-au făcut decât să împartă ţara în roşu, verde şi galben şi să pretindă soluţii rapide, în trei culori, în funcţie de numărul de covizi şi de elevi din clase.

Altfel spus, descurcaţi-vă singuri, au spus, fără să creeze niciun fel de premise pentru ca şcoala să se descurce. Pentru că n-au adus în şcoli niciun fel de dotări.

N-au trimis profesorii la niciun fel de instruire.

Nu i-au testat pentru SARS-Cov-2.

N-au asigurat niciun fel de măşti, viziere, dezinfectanţi, mănuşi, panouri de plexiglas.

Cerşiţi-le de unde puteţi, au spus!

De la primării. De la agenţii comerciali cu credinţă în Dumnezeu care dau de pomană de ziua morţilor.

Au decretat obligativitatea purtării măştii în sala de curs, de parcă şcoala e supermarketul unde intri, cumperi şi pleci acasă. Măcar de-ar fi fost viziere în loc de măşti.

Eu n-am de unde să scot 2-3 măşti pe zi. Nici copiii n-au de unde să scoată. Şi dacă tot n-o schimbăm, la ce mai stăm 6-7 ore cu botniţă?

Şi cum să vorbeşti, să explici, să educi, când îţi arde gâtul şi te ustură faţa?

Copilul cum să se concentreze la oră când e mai preocupat să respire decât să asculte?

Cum rămâne cu celelalte afecţiuni pe care le poate cauza acoperirea pentru atâta timp a nasului şi a gurii?

Au pretins fragmentarea claselor numeroase în tâmpenia de sistem hibrid, pentru că n-au acceptat să asigure spaţii, să aducă profesori noi nici măcăr temporar, ca la medici, sau să plătească norme duble.

Soluţii, tablete şi bani s-au găsit doar pentru pregătirea alegerilor. Sistemul hibrid şi învăţarea online, la momentul acesta, în această ţară anume, sunt nişte poveşti de adormit mintea proştilor.

Eficienţă zero barat.

Pentru că mulţi elevi, în ciuda gogoriţelor optimiste ale deştepţilor care ne-au condus, ne conduc şi ne vor conduce, n-au în continuare nici telefon, nici tabletă, nici laptop, nici conexiune la internet.

Iar cei care au privesc de-acasă ca la televizor, adică fără niciun fel de interacţiune, ce se întâmplă în clasa unde ar fi trebuit să fie şi ei, cu restul colegilor.

Ce văd ei de acasă? Există asemenea camere performante să poată urmări ce se scrie la tablă?

Captează aceste camere sunetul astfel încât să se audă clar toate explicaţiile profesorului? Se poate numi demers didactic încărcarea unor materiale pe te miri ce platforme?

Au organizat examen de titularizare. Oameni cu note mari au rămas pe dinafară pentru că nu sunt posturi. De ce nu sunt posturi? Cum e posibil să-i umilească şi să-i trimită inspectoratele de la o şcoală la alta, să-şi caute loc de muncă, când tocmai ele ar trebui să ceară şi să aibă o evidenţă a posturilor?

Pentru ce termini o facultate, pentru ce înveţi, pentru ce te chinui să fii bun în meseria pe care o ai, dacă au întâietate tot pilele, cunoştinţele şi relaţiile „competente”, desigur, dar fără niciun fel de pregătire sau experienţă în domeniul educaţiei?

Inspectorii sunt trimişi pe teren să vegheze la buna organizare în condiţii de pandemie. Nu chiar una pe termen lung. Măcar aşa, vreo 2-3 săptămâni, ni s-a sugerat, până se împarte caşcavalul localelor. Şi după locale ce se întâmplă, întreb?

Revenim la normal?

Decretează starea de urgenţă din nou şi ne alungă pe toţi acasă? Cum să-ţi vezi de munca şi de menirea ta în atâta incertitudine?

Am ajuns să mă tem de covid nu pentru că aş ajunge la 2 metri sub pământ strămoşesc, ci pentru că m-aş trezi aruncată peste noapte din verde în galben, din galben în roşu, din roşu în bezna minţii unor idioţi cărora nu le pasă de şcoală nici cât negru sub unghie.

Pe vremea asta, în anii trecuţi, făceam planificări, pregăteam activităţile pentru Ziua Limbilor Europei şi pentru Ziua Educaţiei, recapitulam pentru testarea iniţială, intram uşor-uşor în ritm după perioada vacanţei şi-i ajutam şi pe copii să intre.

Acum nici nu mai ştiu exact care-i rostul meu.

Şi nici rostul profesorului în general, la urma urmei.

Să măsoare distanţa optimă între bănci?

Să ia temperatura elevilor?

Să-i păzească în timpul pauzei, să nu-şi dea măscuţele jos şi să nu se strângă ciorchine?

Să alerge de la o clasă la alta în 5 minute şi să predea la foc continuu, de parcă n-ar fi necesar un repaus şi pentru creierul lui?

Mi se cere să-i conving pe copii că trebuie respectate regulile când eu însămi nu cred în ele.

Cred, în schimb, că Ministrul Învăţământului trebuia să-şi dea DEMISIA de onoare.

Cred că sindicatul trebuia să lanseze procedurile pentru intrarea în GREVĂ până se rezolva în mod real şi în TOATE şcolile cu tabletele, cu spaţiile, cu măştile, cu dezinfectanţii, cu vizierele, cu platformele, cu organizarea, cu manualele pentru clasa a VIII-a, cu tot ce ţine de buna desfăşurare a activităţii didactice.

Şi mai cred că nu-i pasă nimănui cu adevărat de noi, „noi” însemnând deopotrivă profesori, părinţi, elevi. Ne bălăcărim într-o mare ipocrizie.

Aşadar, a început un nou an şcolar.

Toate-s bune.

Luni nici nu ştiu dacă am cu ce să ajung la muncă.

Dacă vin cu maşina unui coleg, nu se decontează naveta.

Dacă vin cu autobuzul (supraaglomerat), risc să mă fac una cu parbrizul.

Bani de 3 măşti pe zi cu siguranţă n-am şi oricum, cel mai probabil voi preda cocoţată pe geam, pentru că nu pot vorbi cu mască atâtea ore.

Deocamdată avem undă verde pentru prezenţa fizică. Dumnezeu cu mila dacă trecem online.

Totul e provizoriu şi relativ.

Alegerile apasă deasupra căpăţânilor noastre ca sabia lui Damocles.

Elevii, mai ales cei mai mititei, se învârt pe lângă noi de parcă nu-şi găsesc locul. N-au voie să se joace în pauză. N-au voie să se apropie unii de alţii. N-au voie să se apropie nici de tine. N-ai voie să le mângâi obrazul şi să le îndrumi mânuţele pe caiete.

Sâmbăta viitoare mama vrea să culegem strugurii. Mă mai gândesc dacă merg s-o ajut, pentru că două săptămâni am adunat dosarele de tichete pentru rechizite şi îmbrăcăminte, foind sute de hârtii şi luând permanent contact cu oamenii.

Dar toate-s bune, după cum spuneam. N-am niciun fel de griji.

Frumuseţea vieţii este că, orice-ar fi, calcă peste cadavrele nervilor mei şi merge înainte.

Profesor A.

by Dor

Please follow and like us:
follow subscribe - Inceput de an scolar1
en US Tweet - Inceput de an scolar 20
en US save - Inceput de an scolar20

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

PariPont
Citește articolul precedent:
Suferinta - In ce se masoara suferinta?
In ce se masoara suferinta?

Este cineva suprem, undeva, care decide cate „doze” de suferinta sa primim intr-un anumit interval de timp? Care decide cand...

Închide